O zi normala din viata mea

Ma trezesc pe la 7 si deschid fereastra. Vad cum masinile defileaza ordonat cu o viteza constanta, de unde ma uit eu se vad ca pe banda. Nu se opreste niciuna si nu se aude nici un claxon. Ciudat. Imi fac repede un dus, neavasta-mea deja pregatise un mic dejun, copiii inca dorm. Din aparamentul de deasupra, locuit de o doamna din vechea aristocratie, abia daca se aude "la donna mobile", atat cat sa ma inveseleasca putin. Deschid usa liftului cu peretii tapetati cu catifea gri-bej, proaspat periata; liftul in sine miroase a sapun, a detergent, a curat; pe jos- nici o urma. Si mai ciudat. Ajung in holul de jos. De cand avem portar? Nu mai stiu, de mult, nu? "Buna dimineata, domnule!" si nu pot sa nu ii raspund voios. Doamna de la doi e pe balcon si imi face cu mana ca vrea sa imi spuna ceva; ma grabesc, dar nu atat de tare ca sa nu o astept. Ce zice? Ca ma roaga sa o iert ... ca ea m-a turnat la primarie (am daramat un perete de BCA cand am renovat apartamentul). Si ca daca vreau ar dori sa suporte jumatate din amenda..."cum, se poate? Nu-i nimic, doamna, ati facut ceea ce trebuia. Daca as fi fost un inconstient si as fi daramat un zid de beton si as fi pus in pericol tot blocul!?" Nu pot sa cred ca am spus asta... Un zambet bland i-a luminat fata... Ce femeie buna, imi zic urcand in masina. Sectoristul tine neaparat sa nu pornesc, cobor geamul si ce aud? "Ce mai faceti, dom'le, e totul in regula?" "Da, sigur, multumesc, dar de ce ma intrebati?" zic eu de parca as fi facut ceva rau fara sa stiu... "Eeeiiii, asa intreb eu pe toata lumea. N-a mai fost nici un incident pe strada asta de ani de zile, nici macar zgarieturi pe masini..., s-ar putea sa imi pierd slujba. Ha-ha- haaa! O zi buna va doresc!". Si apoi: "Aaa, am uitat ce voiam sa-va spun, domnu Vlase de la scara C m-a rugat sa va spun sa il iertati ca si-a parcat masina pe locul dvs ieri, era grabit, ce sa-i faci, se mai intampla, e OK, da?" Si pleaca voios, vorbind cu alti oameni, vecinii mei... Imi place comunitatea asta la nebunie desi nu prea inteleg ce se intampla. Ajung la intrare pe bulevard, unde am o "cedeaza trecerea" cat toata ziua. Doi soferi, nu unul, doi! ma roaga din priviri si din faruri sa le tai calea si sa ma incadrez pe prima banda...De fapt nu voiam sa o iau pe acolo dar au fost atat de politicosi ca nu am rezistat... Ajung in prima intersectie si nu trebuie sa opresc, o iau la dreapta pe o bretea suspendata (cand au facut-o nu stiu) si accelerez. Abia astept sa opresc la primul semafor de la Budapesta ca sa iau un ziar... dar nu pot sa opresc, semaforul e verde si se merge cu 70 la ora... Am ajuns la Piata Unirii, urc pe podul din dreptul magazinului Unirea si accelerez mai tare, am peste 100 la ora; politistul, cu un zambet inteligent pe fata, imi face semn, incurajandu-ma sa o calc, de ce ma misc asa incet? e doar magistrala sud-nord cu patru benzi, ce naiba... In fine acum o sa ies de pe podul aerian, sunt in fata Guvernului, aici trebuie sa incetinesc, acum am doar 90 la ora. Mereu ma incurc aici, e cam complicat cu atatea sensuri... Am un mesaj pe telefon si trebuie sa dau un OK ca sa mi se ridice o bariera si ...Yes! am reusit intrarea in tunel! Tunelul trece pe sub parcul Herastrau, e supra luminat si duce direct la aeroportul Otopeni. Uneori o iau din greseala pe deasupra parcului si ajung in Pipera... Acum trebuie sa fiu atent sa ies din tunel la bulevardul Aerogarii. Am reusit, sunt chiar langa cladirea in care lucrez. Intru in imensa parcare de la subsolul firmei mele, locul meu e liber, normal. Omul de la paza imi zambeste si isi scoate sapca, il salut si eu si fac semnul de OK... In timp ce intru in lift aud jeturile de apa care ies din tavan spalandu-mi masina... Ajung la etajul unde este biroul meu... Am doua apeluri pierdute, unul de la Presedinte. Nu imi permit sa nu ma duc imediat... intru in biroul bossului zicand "buna dimineata!" si gandindu-ma ca avem o situatie de urgenta... "Hai, intra, intra" il aud ca zice...

"O cafea, ceai, apă?" "Nu, multumesc, e OK"... "Uite ce e, zice, noi suntem foarte multumiti de ce ai facut pana acum la compania asta. Două proiecte de succes... contribuţii în altele... multa competenţa... multă experienţă, multe certificări, oamenii te urmează, te simpatizează. Ai devenit un fel de simbol al companiei. Am dori, aşa, cât se poate, să îţi arătăm că eşti important, că îţi recunoaştem meritele, munca ta de până acum, şi aşa cum avem scris în valorile noastre, recunoaştem şi recompensăm performanţa." Am ramas masca. Tot felul de tampenii (genul "mi-am facut doar datoria") imi invadeaza mintea. Nu mă asteptam. Si seful continua: "ne-am gandit sa cream o divizie noua, iar tu sa fii managerul acestei structuri. Iar salariul va fi..... acesta" zise punand-mi pe masa un plic nesigilat din care iesea o hartie pe care scria... 5.000 euro, net!

"Oooo, stati putin, nuuuu se poate... e mult prea mult ", ma trezesc eu zicand cu voce tare in timp ce în gand: "ce faci, boule!?"). Si cu urmand aceeasi voce (care imi soptea in continuare tampenii): "daca as accepta acum suma asta, as putea sa imi pierd motivatia si interesul ... as deveni dependent de suma asta, m-ar domina...imi pare rau, nu pot accepta, e prea mult".



In momentul asta m-am trezit in sunet de muzica populara. Baba aia surda de la etajul de deasupra iar a dat radioul la maxim la ora sapte! Ma duc repede sa dau drumul la apa, sa se incalzeasca, asta ia vreo 10 minute si se risipeste cam 1 metru cub de apa rece pe care o sa-l platesc drept apa calda. Ma reped in bucatarie ca sa beu o cafea cu nevasta-mea care e mai grabita ca mine. Aseara abia daca ne-am vazut, e chiar draguta altfel. O sa o cer de nevasta cand o sa am timp. Ce spun? Am facut asta demult... M-am ţăcănit de tot. Fac dusul ala, in fine, si ma grabesc spre iesire, intru in lift in care un bou agramat a scris cu markerul (reproduc exact!): "luam-ia-ti p..a in gura" (si sunt tentat sa ii corectez greselile de ortografie dar abandonez ca nu am marker rosu...), un altul a lasat o flegma imensa in colt in care dupa aia a stins si o tigara din care trasese cateva fumuri; un alt cetatean european a spart oglinda si a rupt o bucata de carton. Un miros puternic de clor mascheaza un alt miros despre care nu vreau sa stiu ce e desi banuiesc...

Ies din lift la parter unde o liota de tineri au petrecut noaptea trecuta lasand sticle sparte si sper ca pe jos e o saorma cu multa maioneza si nu voma...

Idioata de la doi) pe care o banuiesc ca m-a reclamat la primarie si am luat o amenda de 20 de milioane pe chestia asta, iese pe balcon si isi uda florile cu furtunul, apa curgand pe trecatori.

"Saru' mana" ii strig eu tare si politicos totusi. "V-as ruga sa va opriti o secunda din udatul florilor, as vrea sa ies din bloc". " Dumneata mai bine ai lasa lumea in pace si ai repara peretele la lift ca a ramas asa de cand ai reparat apartamentul". Nu ii mai spun inca o data ca de atunci l-am reparat de doua ori deja dar reusesc sa ies din scara fara sa ma ud. Ma urc in masina care tocmai constat ca a fost lovita intr-o parte cat sa se ia vopseaua... Politia trece pe strada, vede chestia asta si ma sfatuieste sa merg la accidente usoare... Incerc sa ies de pe straduta mea dar e totul blocat deja. Toata lumea claxoneaza. Chiar si politia claxoneaza. Ajung la intrarea pe bulevard si bag un colt in intersectie... patru masini claxoneaza de-odata iar soferii au o uitatura de oameni periculosi! Ma uit cu o figura de suferind cersind ingaduinta spre cei care vin pe bulevard, din stanga mea, si in sfarsit, dupa cinci minute, cineva- un autobuz- ma lasa sa intru in trafic. Pana la Budapesta merg cu 10 km la ora, am timp sa citesc ziarul. La Unirea beau restul de cafea si fumez o tigara. Vad si cativa cunoscuti, stiu unde merg si ce stil de conducere au. Dupa o ora sunt la Universitate unde mai incasez ceva claxoane si dupa inca o jumatate de ora, obosit si cu nervii in batista ajung la fantana Miorita unde totul e blocat de tot. O batranica pleaca pe jos spre Baneasa si o sa ajunga inaintea mea.

In fine, ajung la servici unde parchez chiar in fata intrarii si intru in cladire. Sub biroul meu nu s-a mai maturat de mult dar asta nu e o problema... Am trei apeluri pierdute. Unul e de la casierie (am de dat niste bani inapoi, stiu, stiu am vorbit la telefon prea mult luna trecuta) iar al doilea de la secretariat (sa dau lista cu consumabile). Al treilea... ia sa vedem... incredibil, e chiar presedintele, cine stie? Ma duc repede pana acolo in timp ce imi strang nodul la cravata... Intru si zic: "m-ati chemat?" " Da, il aud, am dori sa va ocupati de o problema, dar am dori sa terminati la timp... ultimul proiect s-a cam intins nepermis de mult..." Ma intorc in birou... si suna din nou telefonul. E tot de la Presedinte dar nu e el, e soferul lui: "As avea rugamintea sa nu mai parcati pe locul de la intrare. Va multumesc pentru intelegere. Buna ziua."

Team Building

În companiile care se respectă, team buliding-ul este unul din mijloacele cele mai placute de creare şi dezvoltare a echipelor, nu-i asa? De vreo 10 ani încoace ne-am obişnuit să înţelegem prin team building o ieşire la munte, de regulă organizată şi suportată integral de companie, cu scopul declarat de a rezolva unele probleme de comunicare de la nivelul organizaţiei, care, dacă nu ar fi rezolvate, ar crea mari probleme afacerii respective.
Buuuun!
În plus, în aproape orice proiect, există un moment când lucrurile par ca o iau razna. Fiecare om din echipa ta are chef de harţă cu oricine, oricând.

Fiecare iti face ţie, şeful lor, temporar sau nu, un singur mare reproş: că le permiti celorlalti prea multe cand el/ea este singurul (singura) serios (...oasă) si muncitor (oare). Restul? Niste hahalere ordinare pe care ar trebui sa le dai afara cat mai repede! Cand le spui ca nu poti sa faci asta (de obicei la un happy hour), te inteleg si admit ca "asta e! ce sa-i faci, frate, in fiecare organizatie este cate unul care ne face de ras (dar nu eu)", "dar astia au pile si nu poti sa te pui cu ei"…
Care va sa zica, project manager (sau leader in general) fiind, realizezi că oamenii tai nu mai comunica si sunt gata sa se incaiere in orice moment. Ei, ce faci? Un....team building, normal.

Pentru plecare toata lumea se va pregati cu o saptamana inainte. Cand vine autobuzul, toti se indreapta incet si isi ocupa locul, pe bisericute, ca la serviciu. Uneori IT-ul merge cu un autobuz separat. De cum pleaca autobuzul din fata firmei, incet-incet limbile se dezleagă, apar sticlutele cu chestii tari, si la un moment dat, cam pe la Campina, incepe sa se cante cu mare entuziasm. În fine, ajungeţi acolo, la munte. Cand usile se vor deschide in fata cabanei, la destinatie, cei doi-trei oameni aflati intamplator prin preajma, cad loviti de ameteala data de aburii de alcool care se revarsa din autobuz in aerul tare de munte iar cainii- cu stapan- o iau la goana prin paduri din acelaşi motiv... Ce frumos....

In timpul team building-ului, toata lumea se va simti ca o echipa adevarata, toti isi vor scuza si ierta micile defecte si vor fi un exemplu de colaborare. Nu va trebui decat sa sugerezi cuiva ca ai dori, daca se poate, un pahar cu apa si imediat cineva se si duce dupa o sticla de vin; ceri o sticla de apă minerală- apare şi o damigeană; totul se va intampla imediat, fara sa intrebe nimeni “de ce eu si nu Popescu?” sau "o sa o aduc maine".
La ultima masa de seara (care se transforma intr-o petrecere care tine toata noaptea pana dimineata), inainte de plecare spre casa, fiecare va afirma (la intrebarea finală, “care considerati ca este principalul castig al training-ului) ca, din toate lucrurile extraordinare din acest training, cel mai mult si mai mult, lui (sau ei) i-a placut faptul ca si-a cunoscut in sfarsit cu adevarat colegii! Despre care nu stia că sunt niste oameni atât de extraordinari şi că este mandru ca este cu ei in aceeasi echipa! Si ca, pentru fiecare din ei, s-ar arunca si in foc daca ar fi nevoie şi abia aşteaptă să i se ivească un prilej să probeze cele spuse. Toate astea cu lacrimi in ochi si in aplauzele tuturor celor cu doua zile inainte il considerau o jigodie de cea mai joasa speta.

In ce te priveste pe tine, managerul proiectului (sau ce fel de sef oi fi tu, nu stiu...), esti, dupa spusele lor, cel mai bun manager din tara daca nu din lume, omul cel mai echilibrat de vreme ce ii conduci pe ei, (recunoscand cu oarecare cainta ca ei insisi sunt, pe bune, niste dezaxati, si ca tu ai fi meritat ceva mai bun); esti cel mai instruit, competent, drept şi bun; si iti vor enumera toate succesele tale anterioare, si ca numai din cauza altora cu pile mari nu esti acum director, sau mai mult, seful pe Europa de est al multinationalei respective macar.

Esti asigurat – printr-un fel de angajament- ca acum sunt toate conditiile pentru un success si ti se multumeste cu aplauze pentru ca ai avut o idee excelentă sa organizezi trei nopti de agape la rand, la munte, pe banii companiei, agape intrerupte in cursul zilei de doi inconstienti care i-au fortat sa se zbenguie de colo-colo, să se joace de-a echipa, de-a proiectul si alte chestii naşpa rău de tot, pe care nu le-au prea înţeles, dar care i-au pus pe toti in niste situatii atat de amuzante si de interesante, de care isi vom aduce aminte cu bucurie mai tarziu cand vor vedea pozele. În mod normal, pozele sunt puse într-un director de pe serverul firmei şi blochează orice activitate în următoarele două-trei zile.

Doua zile dupa intoarcerea din acest mare team building reusit, odata cu iesirea din starea de entuziasm (data de cazarea, mancarea si bautura gratuite), lucrurile vor reveni la normal: fiecare va incerca sa puna cat mai multe bete in roate celuilalt si toti impreuna- tie.


Asta pana la urmatoarul team building, cand toti isi vor aduce aminte iar cu mare amuzament de cat de imaturi au fost, de exemplu, cand erau sa se ia la bataie in timpul unei sedinte cu clientul si de jignirile din sedintele de masurarea progresului.

In timpul trainingului fiecare va recunoaste in viata sa situatiile conflictuale pe care lectorul le prezinta, cu cauzele lor si cum pot fi evitate, si va exclama voios cam asa: “aaa, asta e chiar cum i-am facut eu lui George, ce chestie! Nu mi-am dat seama...E clar, eram stresat, iarta-ma George!”. Iar George: ”Nu e nimic, Vasile, toti suntem stresati, asta e, suntem oameni cu totii?”.

Despre cec, coduri si specii

Cum au rezolvat alte specii problema codificarii

Am fost atras, oarecum fara voia mea, intr-un grup de lucru profesional care avea ca obiectiv, stabilirea unui standard pentru instrumentele de plata, mai axact pentru cecuri si alte hartii de genul asta. Principala preocupare a colegilor mei, chiar interesati de astfel de standarde, era sa gaseasca un mod de codificare a informatiilor de pe instrumentele de plata, mod care sa fie agreat de toate institutiile de credit care le pun in circulatie. Argumentele cele mai convingatoare conduceau spre o linie a codurilor sub forma unui cod de bare, aceasta fiind o tehnologie comuna in zilele noastre. Practic, toate supermarket-urile au adoptat codul de bare pentru codificarea produselor pe care le au in depozite sau le vand, gestiunea stocurilor fiind mult usurata. Unele lanturi de magazine au impus chiar producatorilor sa codifice de la ambalare datele referitoare la produsele respective. Ce sa mai vorbim, facturile de utilitati ne vin tot cu un cod de bare pe ele, cele de telefon la fel, cat de scumpa poate sa fie tehnologia asta? Colegii mei din grupul de lucru ziceau ca e deja una foarte comuna, disponibila free pe internet. Si ii cred...

Nu am inteles nici pana astazi de ce institutii cu forta celor de care vorbesc nu au reusit sa ajunga la o intelegere privind tiparirea unui nenorocit de cod de bare pe aceste hartii, mai ales ca pot avea valori destul de mari, emitentul aproape că emite moneda din varful pixului cu care le semnează.

Nu as fi revenit asupra subiectului (sunt sigur ca mai devreme sau mai tarziu institutiile de credit vor intelege ca e mult mai bine pentru toata lumea sa se imprime aceste coduri pe suprafata instrumentelor de plata) daca nu as fi vazut cu ochii mei, in concediu, in Apuseni, ca alte specii au trecut deja la utilizarea codurilor de bare si par chiar fericite din aceasta cauza, asa cum se vede in pozele de mai jos. La cecuri de ce nu ar merge?

Proiecte şi project management

Despre proiecte ştim că sunt niste chestii temporare, care în general se termina nu atunci cand decide cineva (indiferent cine e) că trebuie să se termine, ci atunci când vor ele (proiectele); şi că nici rezultatul lor nu este aşa cum se credea sau se intenţiona la inceput; si inca ceva, costă mai mult decât am crezut dar acceptam asta cu voiosie; la sfârşit, toata lumea rasufla usurata ("bine ca s-a terminat inainte sa innebunim cu totii"), şi sărbatoreşte atata vreme cât compania este inca in viata, clientul este relativ multumit (chiar dacă, in timp ce aparent zambeste satisfacut ciocnind paharul cu sampanie la petrecerea de intrare in functiune, in gand isi spune ceva de genul „Al dracu’ care o mai lucra cu astia in viata lui!”) .

Al doilea (managementul de proiect) este cava care incepe cam aşa: se aproba că se face un proiect, cineva e numit project manager (de regulă cel care pare cel mai putin ocupat, cel care s-a intors de la un curs in domeniul proiectelor sau- nu rar- cel care trebuie compromis), acesta trebuie să facă un plan sau măcar un document de organizare, document pe care, de obicei, i-l aproba toata lumea (ca te considera de la inceput un PM si doar nu or sa te contrazica, tu stii cel mai bine ce e de facut, asa zic toti).

Apoi, grabit, ca termenul e foarte scurt, faci o echipa şi incepi sa lucrezi la cerintele proiectului: se ia un template de cerinte si un analist de business si se incepe scrisul cu clientul si alte persoane interesate care de regula habar n-au de subiect. Cand se termina cu scrisul la chestia asta (si tu deja ai revazut-o de o mie de ori pana cand nu mai esti sigur care varianta era cea mai buna) dai acest document la mai toata lumea pe care o cunoşti in companie, si le ceri parerea in calitate de stakeholderi importanti, de obicei intr-un mail foarte atent elaborat.

Parerile vin intr-un timp de cel putin doua ori mai mare decat stabilesti tu initial si cand vin sunt foarte diferite: unii (cei care de fapt nu il citesc, dar te simpatizeaza) or sa spuna ca e un document excelent, perfect, si ca nu au nimic de adaugat; altii (cei care vor sa para supraocupati) spun că nu ii priveste, ca deja au colegi din departamentul lor in proiectul tau iar altii (cei cărora le e teamă că ai putea să le-o iei înainte daca iese bine) spun ca tot documentul e o mizerie si ca nu ar trebui sa fii lasat sa mai încerci să scrii nimic in continuare, nici tu, nici echipa ta, cerând şi sancţiuni grele pentru tine şi toţi cei care au revizuit documentul. Acestia din urma nu or sa-ti spuna tie in fata sau pe mail, ci direct managerului tau, care o sa le explice, cu ocazia unei şedinţe speciale, că el (managerul) stie ca au dreptate dar, momentan, nu exista altcineva disponibil pentru ca ei, cei competenţi, reclamangii adica, sunt prea ocupati cu revizuirea unor astfel de documente ca să mai şi conducă proiecte.

În fine, dupa ce, cu chiu cu vai, ai terminat (credeai tu!) cu cerintele si ai inceput sa scrii (de obicei cu ajutorul unui furnizor extern cu care nu ai nici un contract dar despre care se stie ca el o sa faca proiectul) la specificatii functionale, dupa asta, deci, incep sa vina spre tine tot felul de alte cerinte neaoşe despre care toata lumea o sa sustina ca ei ti le-au mai spus de zeci de ori, dar tu, catâr cum esti, nu le-ai luat in seama, ba mai mult, i-ai mai şi trimis ironic la studiu sau la muncă. Te aştepţi ca managerul (sponsorul adica) să le explice, ca şi tine, că e cam târziu, când afli că „ce mare brânză cu cerinţele astea, poţi să le prinzi, că dacă nu facem asta acum, cine ştie când mai apucăm?...Şi încă ceva, fii şi tu mai maleabil, învaţă să lucrezi cu oamenii, sunt foarte valoroşi şi au idei stralucitoare, trebuie să mai asculţi şi tu şi alte opinii, nu deţii tu adevărul absolut”. Asta e, zici tu blestemand ziua in care ai acceptat proiectul asta, are dreptate, şi te gândeşti că, dată fiind situaţia, o să se accepte o extindere a duratei de execuţie, pentru care şi pregăteşti o modificare a planului. Dar, bineinteles ca "nu se poate!" deşi era evident de la inceput că termenul iniţial nu mai poate fi atins decât în vise. Modifici deci cerinţele, apar şi unele noi, super- tehnice, băgate pe şest, de obicei neclare şi pe care tu nu le înţelegi, de fapt o parte din cei care le propun nu le inteleg iar o alta parte nu le vor, nu e clar nici daca sunt binevenite nici cine le va urmari implementarea, dar sună frumos; cel mai probabil tu o sa te ocupi si de astea.

OK, te împaci cu ideea şi pe cand lucrezi la specificaţii, se schimba ceva radical in baza legala si ca atare se schimba o cerinta importanta. Schimbi totul aşa cum trebuie, cand, fara veste, se descopera că unele ipoteze, considerate iniţial corecte şi pe care te-ai bazat când ai început planificarea, ei bine, nu mai sunt valabile. Şi nu numai că nu mai sunt valabile dar nici nu se mai cunoaşte care e noua ipoteză, cea adevărată iar cel care se presupune ca stia e ori in concediu ori a plecat din firma. În acest moment, un mare specialist (cel care definise ipotezele) care anterior declarase sus si tare, că în afara lui, toţi cei din proiect sunt pe dinafara rau de tot si ca fara el am fi cu totii morti de mult, te aştepţi să aibă un moment de „mea culpa” pe care te pregăteşti să îl accepţi si sa-l savurezi. În schimb, auzi cum dă vina pe cel care a plecat din firmă de mult şi, auzi al dracului, i-a dat informaţii false, ceea ce a generat confuzia; dar te asigură că totul se va rezolva, o sa afle el cum stă situaţia de fapt, fără să pomenească însă când va face asta. Prin cap iti trec tot felul de cuvinte grele si tot ce-ai vrea ar fi ca respectivul sa se dizolve pentru totdeauna dar te trezeşti că spui zâmbind cu totul altceva, aşa cum citisei mai demult într-un manual, să nu demobilizezi echipa: „OK, avem o problemă, orice proiect are, nu-i asa?, trebuie să o rezolvăm, suntem o echipă adevărată...am trecut noi prin chestii mult mai nasoale....Deci, când crezi că poţi să termini analiza problemei şi să imi dai un rezultat?”.

Afli imediat că, momentan omul a epuizat timpul alocat proiectului tău şi că dacă vrei, ar putea să facă "over time", toate astea spuse pe un ton de parcă l-ai adus de acasă, din somn, noaptea, fără să îl anunţi dinainte... Cum ştiai că ai prins în buget şi bani de extra time, accepţi pe loc, dar asta nu rezolva problema pentru că la următoare întâlnire cu sponsorul, afli că, deşi s-a promis iniţial, orele suplimentare nu se plătesc- „doar n-o să ne urcăm compania în cap, nu?”- dar că o sa se dea un bonus de succes, eventual la sfârşitul proiectului; chestia asta îţi erodează din credibilitate, în faţa celui pe care credeai că l-ai indatorat dupa ce l-ai prins cu treaba nefăcută... Ce să faci, te dai cu ceilalţi şi explici că dacă era după tine s-ar fi platit totul după efort, dar nu depinde de tine, asta e... Deşi proiectul nu stă tocmai bine, la auzul unei astfel de veşti, toată echipa – inclusiv cei care nu făcuseră ore suplimentare şi nici cu munca nu se omorâsera în general- toţi iau o faţă de înmormântare şi cuvinte ca: „imi bag picioarele în el de proiect” şi „cine dracu m-a pus să am încredere în ăştia?” se aud printre dinţi. Problema tehnică a fost deja uitată şi lumea sparge uşa la patru jumate iar tu rămâi noaptea ca să înţelegi ce nu credeai că trebuie să înţelegi şi să faci mai multe treburi decât credeai la început.

Până la urmă se termină şi specificaţiile astea nenorocite, sunt aprobate de toţi, ştie toată lumea că sunt multe zone necunoscute dar se aşteaptă ca furnizorul să le poată umple, ceea ce se va şi întâmpla până la urmă. Numai că opţiunile pe care le credeai deja finale sunt contestate din nou de client care acum a inceput sa citeasca cerintele pe care le semnase ca fiind OK acum patru luni. Faci tot ce ştii ca să îl calmezi pe furnizor ca să nu te factureze suplimentar pentru schimbările care tot vin (atunci când vin, pentru că de obicei nu vine o decizie ci doar ideea că asa cum e nu e bine) şi scapi de cheltuieli suplimentare după ce îţi iei angajamentul că nu se mai schimbă nimic de acum înainte.

În fine, după ce se schimbă totuşi unele lucruri importante, pentru ca în final să se constate că la început era mai bine, (şi toată lumea admite, ca pe o fatalitate, că până nu treci prin tot procesul nu ai de unde să ştii cum e mai bine...) primim un produs, un sistem care, spre surprinderea generală, merge. Bine, nu e complet-complet şi unele din funcţionalităţi sunt cam juma-juma, dar atât cât e, merge.
Urmează ceva dispute în interiorul echipei proiectului (despre cine testează unele aspecte tehnice, business-ul sau IT-ul? Bineînţeles că se decide, după lungi discuţii că business-ul!) dar şi între echipa proiectului şi furnizor, fiecare argumentând că a înţeles din specificaţii altceva decat celalalt, discuţii care se termină cu concluzia că toată lumea are dreptate; dar ca să fie aşa cum credeati voi că a înţeles furnizorul şi nu aşa cum a crezut furnizorul că vreti voi, trebuie timp, veste la aflarea căreia sponsorul nu rezistă tentaţiei de a te face din nou de cacao, de obicei în faţa echipei tale, ocazie cu care pierzi şi ultima rămăşită de autoritate chiar şi formală. Treci peste asta, pentru că nu e prima data când se întâmplă, relaţii mai rele cu echipa decât cele pe care ai oricum nu pot să existe, dar admiti ca ar fi fost mult mai rău dacă portul de arma ar fi fost liber.

După săptămâni de testari repetate care te fac şi mai impopular, accepţi concluzia că produsul livrat este conform cu specificaţiile. Acestea între timp s-au modificat de par a fi fost scrise pentru un alt produs iar documentaţia s-a extins cu sute de comentarii aparent contradictorii sau redundante.

Te trezeşti brusc că nu mai ai echipă ca să refacă documentele, tocmai ti-a fost luată; echipa ta (fosta) aşteaptă un bonus şi un Go Live party, fericită că a participat la un mare succes, pregatind acum un alt proiect care, cu voia lui Dumnezeu, va începe în curând, dacă se va lua o decizie; până atunci te admiră pe tine, fostul lor manager, cum te zbaţi.

Zici că – devreme ce ai ramas singur cu proiectul - e timpul să-l livrezi formal şi chiar încerci să o faci dar rămâi legat de el: cei care ar trebui să înveţe să administreze sistemul nou creat nu au timp sau nu pot, sunt fie în concedii, fie prinşi în alte chestii mult mai importante, şi nu te lasă inima să-l laşi (pe el, sistemul)- baltă. Între timp, primeşti şi răspunzi tot timpul la întrebări de la toată lumea şi ai învăţat toate documentele proiectului pe de rost. Pe măsură ce întrebările se înmulţesc şi clienţii sunt tot mai dornici de informaţie, cum toata lumea în companie ştie că proiectul a fost finalizat şi ca atare nu este clar daca mai ai ce face, incepi sa primeşti şi alte sarcini, pe măsura talentului tău, evident neutilizat integral. Multumeşti pentru încrederea acordată şi te duci la balamuc. Sfârşit de proiect.

Nota:

Cine descopera mai mult de 127 de greseli de management de proiect in aceasta schita are tot respectul. Cine nu descopera- la fel!